Gaselnita Romtelecom

Hai sa facem un exercitiu de memorie si sa ne amintim de client service-ul Romtelecom cand aveau monopol asupra pietei romanesti. Cum se comportau ei? Nu cumva aveam cele mai mari tarife la telefonia fixa din toata Europa? Nu cumva petreceam un timp considerabil la cozi pentru a le oferi privilegiul suprem – adica plata facturilor? Nu cumva reuseam cu o usurinta suspecta sa enervam pe doamnele “dragute” care raspundeau la apelul de informatii?
Si situatia s-a schimbat. In momentul intrarii pe piata a concurentei – nu stiu daca va mai amintiti cat s-au luptat cu statul pentru a nu permite pierderea monopolului – Romtelecom a devenit friendly, curat, atent.
Si acum au revenit la vechile obiceiuri – stii proverbul cu lupul. Au inceput o campanie puternica in care promoveaza noul numar 118 932. Problema cu acest numar este ca Romtelecom nu s-a limitat la oferirea numarului de telefon al abonatilor, ofera si adresa exacta a acestora.
Da, ati citit corect! Deci sa analizam o situatie ipotetica: eu, hartuitor, aflu numele complet al persoanei pe care doresc sa o agresez si sun la Romtelecom care, imi vor oferi toate instructiile necesare pentru a-mi pandi victima.
Ce dragut, nu-i asa?

Cei mai bogati oameni

Privind o emisiune despre nativii din Mongolia,au realizat bogatia acestor oameni. Ei nu se incurca cu zece masini si case “smart”, nu au nevoie de haine de la Prada si nici de telefoane ultima generatie.
Ei traiesc impreuna cu natura, sunt guvernati de respectul fata de locul pe care il ocupa si din punct de vedere spiritual sunt mult mai inteligenti decat noi, astia care ne incurcam in gadget-uri si care ne complicam viata doar asa … de dragul de a ne plange.
Casa lor este un cort pe care il monteaza si demonteaza cand doresc si unde doresc, in zonele salbatice ale tarii.
Porturile lor populare sunt extrem de colorate, vesele, iar ei traiesc din imblanzirea cailor – cei mai frumosi pe care i-am vazut – cu care au o legatura incredibila.
Ei nu abuzeaza, nu uita sa ceara pentru a primi, nu uita sa multumeasca pentru ce au primit. Cati dintre noi ne putem lauda cu recunostiinta?

Omagiu unui suflet Episodul 5

Maine este ultima zi in care voi scrie despre acest episod din viata mea si despre omul pe care il voi pastra mereu in suflet atasat unui sentiment de recunostiinta si respect.
Imi este extrem de greu sa abordez acest subiect – ieri ma gandeam chiar sa sterg posturile si sa suspend episoadele.
Dar nu o sa o fac din doua motive:
Primul este ca, odata ce am pornit pe un drum, chiar nu vreau sa il intrerup. Imi place sa duc lucrurile la capat.
Al doilea este ca sper sincer ca oricine citeste aceste posturi o sa invete sa aprecieze mai bine pe cel de langa el – actual sau viitor. Sau o sa invete ca merita mai mult – daca este vorba despre o situatie care nu va implineste.
Deci, va spun asa: nu va multumiti cu jumatati de masura, sa nu ramaneti niciodata cu impresia ca nu veti gasi mai bine sau ca nu meritati.
Pe de alta parte, daca aveti langa voi un om cu adevarat valoros – atentie, din punct de vedere UMAN – nu va impiedicati in detalii.

Omagiu unui suflet Episodul 4

Am pornit aceasta serie de post-uri nu pentru a povesti exclusiv despre un om, ci pentru a povesti despre modul in care el – mai ales pierderea lui – i-a afectat pe cei din jur, in acest caz pe mine.
Si asta pentru ca eu consider ca un suflet este cu adevarat valoros in momentul in care reuseste sa reprezinte un exemplu. Gino a reprezentat lectia mea de viata. Si desi a fost o lectie din care am avut foarte multe de invatat, sper sincer sa raman in ignoranta de acum incolo si sa nu mai fiu expusa la “intelepciuni” viitoare.

Omagiu unui suflet Episodul 3

L-am visat noaptea trecuta. Il visez destul de des, mai ales intre 30 septembrie – ziua in care a murit – si 10 noiembrie – ziua lui de nastere.
Este mereu – invariabil! – inconjurat de lumina alba si ma priveste zambind. Nu prea imi vorbeste – probabil inca retine ca sunt cam uituca si ca e posibil sa nu imi amintesc ce imi spune.
Nu vreau sa insist pe subiectul asta, “paranormalul” desi usor digerabil de amatorii de senzational, este de obicei pus sub semnul intrebarii.
Spuneam in Episodul 2 ca nu regret relatia avuta cu el, chiar daca asta inseamna durerea pe care am trait-o. Sustin in continuare ceea ce am afirmat din trei motive clare.
Primul ar fi ca moartea lui Gino este cel mai crunt, dar si cel mai bogat moment al vietii mele. Plecand de la proverbul care spune ca “ce nu te omoara, te intareste”, pot sa afirm cu tarie ca eu am invatat in primul rand cat de important este sa apreciezi strict calitatea umana si cat de important este sa stii cum sa patrezi langa tine un om cu o asemenea calitate umana. Am invatat, deci, sa apreciez esentialul fara a ma pierde in detalii. Sau, mai bine spus, am invatat care este esentialul in viata si ce este calitatea umana.
Al doilea este ca m-a schimbat enorm. Am devenit un om mult mai constient de cei de jur, mult mai ambitios si luptator.
Uneori, cand ma gandesc la el, ma intreb daca este mandru de mine si de ceea ce am facut in acesti ani, de persoana care am devenit. Si asta pentru ca el ma impingea mereu spre bine, spre a fi un om mai rabdator, mai iertator, mai impaciuitor.
Ultimul motiv – dar cu siguranta nu cel mai lipsit de importanta – este legat de relatia in sine. Eu am trait ceva ce alti oameni nu reusesc sa experimenteze o viata. Este un sentiment care mi-a aratat partea frumoasa a lumii si care m-a invatat ce inseamna devotamentul in termeni reali.
Daca vrei un loc in sufletul altcuiva, cucereste cu blandete si rabdare, nu cu bata!

Omagiu unui suflet Episodul 2

A murit intr-un accident de masina, impreuna cu alti doi prieteni buni, toti trei vecini. Nu am avut timp de discursuri lacrimogene de final, nu am avut timp de priviri blande, doar un “Pa, pui! Te iubesc!” – asa cum incheiam amandoi fiecare conversatie telefonica.
In fine, nu vreau sa infior pe nimeni, nu vreau sa pun accentul pe detalii morbide.
Se numea Gino, il cunosteam cu 3 ani inainte de a porni pe un drum impreuna – eram colegi de clasa in liceu. Si, fara niciun motiv aparent si fara sa para ca avem mai nimic in comun, noi am incercat!
Si nu regret nimic! Este omul care mi-a aratat ca: DA! Exista iubire dezinteresata! DA! Exista oameni care te pot sprijini! DA! Putem avea incredere in cel de langa noi! DA! Meritam sa fim iubiti sincer! DA! Exista relatii transparente, fara teste si minciuni!
Gino a fost langa mine la 2 dimineata, m-a ascuns de divortul dureros al parintilor mei, de prietenii false, i-am plans oceane pe umar, niciodata nu mi-a intors spatele.
Nici eu lui. Relatia a fost mutuala si impartasita.

Saburo Kobayashi

Astazi am avut parte de o intalnire care m-a bucurat profund. Am luat parte la o conferinta care a avut loc in cadrul ASE si la care invitat a fost Saburo Kobayashi – profesor la Universitatea Hitotsubashi, fost inginer in cadrul Honda, omul care a coordonat echipa de ingineri ce au adus pe piata airbag-ul asa cum il cunoastem noi in forma actuala.
Bazandu-ma pe, trebuie sa recunosc, stereotipuri – greseala mea – ma asteptam la o prezentare in care sa ne fie explicata forma in care putem fi mai organizati, mai metodici, mai programati.
Eroare! Punctele centrale al discursului profesorului au fost: “Passion and chaos are the core of creation!”, “If 9 out of 10 people agree with your idea it’s too late to release it. If 9 out of 10 people disagree with you idea, it might be a diamond.”.
Deci, cum putem fi mai creativi in companiile in care lucram?
1. Gemba Watching – high quality direct experience better than reading or / and listening – adica, invata subconstientul oamenilor din jur pentru ca le putea oferi ceea ce poate nici ei nu constientizeaza ca isi doresc.
2. Y – gaya – have discussions of essence, discussions between 6 to 8 people, which must last 3 days and nights.
3. Just try! – never mind failure.
Cand intregul consiliu administrativ al Honda a fost intrebat care este cel mai important lucru pentru a obtine inovatia, raspunsul a 90 % dintre ei a fost: “spiritual belief”.

Am revolutionat televizorul!

Bineinteles, la o scara mai mica. Adica eu am revolutionat televizorul meu!
Satula de contemplarea – fara voie – a “modelelor” – cred ca stim cu totii despre ce este vorba, nu vreau sa insist pe subiect pentru ca nu doresc sa ii acord o importanta pe care nu o merita – am resetat canalele televizorului. Am inlocuit Pro TV, Antenele, Prima, etc. cu National Geographic, Animal Planet, CNN, etc. Si aseara am urmarit “Omul frumos”, conferinta sustinuta de Dan Puric la Ateneul Roman, difuzata de TVR1.

Fetita care a inmarmurit lumea

Am ramas impresionata de discursul unei fetite de numai 13 ani – oare noi ce preocupari aveam cand eram de varsta ei?

Ar trebui sa treaca si prin Parlamanentul Romaniei – poate starneste macar un gram de rusine.
“You are what you do, not what you say.” – Declarativ, suntem cu totii niste sfinti.

Omagiu unui suflet Episodul 1

Incep o serie care ma va durea, dar simt nevoia sa vorbesc despre ea. Asta pentru ca, mi se pare ca in societatea noastra – atat de grabita si atat de dornica sa castige cati mai multi bani – am uitat sa ne uitam la cel de langa noi si sa il vedem nu ca pe un ambalaj, ci ca pe un suflet – ranit de actiunile si vorbele noastre: “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!” Am devenit foarte egoisti, cu totii!
Seria asta o sa dureze, zilnic, pana la 10 noiembrie – inclusiv – o sa intelegeti de ce.
Nu imi plac patetismele, nu am fost niciodata atasata de ele, sunt destul de “barbata” – doar sufleteste – si puternica – desi de multe ori nu par – pentru ca nu am acceptat niciodata sintagme precum “femeie neajutorata”, “nu poti tu sa faci lucrul X. Esti femeie / Esti prea slaba!”. Raspund invariabil: “Mersi ma descurc!” Pot sa schimb un bec, bat cuie, mut mobila, car bagaje, ma sustin singura, etc. Uneori este incredibil de greu – ce-i drept, cred ca ar fi greu indiferent de sex – si imi doresc sa fac o pauza de la viata mea. Dar, ii multumesc lui Dumnezeu – zilnic! – pentru toate situatiile pe care le-am intalnit: este cert ca doar prin probleme inveti sa fii mai descurcaret, mai inteligent, mai independent.
De data asta nu ma pot abtine – de la patetism: am avut un prieten, l-am iubit asa cum nu poate fi descris, am trait o poveste de iubire constanta, impartasita, netradata 4 ani. Dupa care el a murit, acum 4 ani. Saptamana viitoare – 10 noiembrie – ar fi implinit 26 de ani… M-am schimbat enorm in acesti ultimi 4 ani, eram un copil mic, protejat de iubirea pe care o traia, rasfatata pana la cer si inapoi. Si deodata – vineri, 30 septembrie 2005 am vorbit la pranz iar seara am fost nevoita sa ma duc la morga pentru a “identifica cadavrul” (citat din politistul care mi-a dat vestea telefonic) – m-am trezit singura intr-o lume care ploua, tuna si fulgera si in care eu nu mai umblasem fara “umbrela”. Sentimentul nu poate fi descris, este crunt … in fiecare noapte il visam, in fiecare dimineata aveam senzatia sfarsitului in momentul in care realizam ce se intamplase … Ati vazut filmul Ziua Cartitei, despre ziua care se repeta la nesfarsit? Asta a fost starea in care eu am stat timp de aproximativ 2 ani / retraiam acea zi in care am aflat ca … nu mai e, pur si simplu. La 22 de ani trebuia sa ma obisnuiesc cu gandul ca … s-a terminat, asta a fost, nu poate fi facut nimic – eu sunt un om in general luptator si nu las situatiile nerezolvate. A murit pe loc.